Aruncarea la coș de pe loc

Aruncarea la coș reprezintă elementul cel mai important al jocului de baschet, prin care se concretizează scopul final al jocului: înscrierea de puncte.

Aruncarea la coș reprezintă:

elementul tehnic care se bucură de cea mai mare atenţie în procesul de învăţare şi antrenament, pe toate treptele şi la toate nivelurile de pregătire;
o acţiune individuală de mare răspundere, constituind, în final, rezultatul eforturilor depuse de toţi jucătorii echipei;
elementul care poate să ofere suprema satisfacţie atât jucătorilor, cât şi celor care asistă la desfăşurarea unui joc.

Sistematizarea aruncărilor la coş

Clasificarea aruncărilor la coş poate fi sistematizată astfel:
1. Din punct de vedere al poziţiei jucătorului:
– aruncări de pe loc;
– aruncări din alergare: precedate de prinderea mingii din dribling, precedate de prinderea mingii din pasă;
– aruncări din săritură.
2. Din punct de vedere al distanţei:
– aruncări cu valoare de 1 punct (aruncări libere);
– aruncări cu valoare de 2 puncte;
a. din apropierea coşului (până la 2 m distanţă
de coş);
b. de la semidistanţă (3 – 6,25 m de coş);
– aruncări cu valoare de 3 puncte.
a. de la distanţă (peste 6,25 m de coş).
3. Din punct de vedere al execuţiei:
a. aruncări la coş cu două mâini.
– aruncări la coş cu o mână.
b. aruncări la coş cu panoul.
– aruncări la coş fără panou, direct la inel.
c. procedee de bază (fundamentale).
– procedee speciale.

Aruncările la coș de pe loc

Cu o frecvenţă din ce în ce mai mică în jocul competiţional,
aruncările la coş de pe loc nu mai au o pondere atât de mare datorită
apărărilor care au devenit din ce în ce mai active şi agresive.
Totodată, menţionăm că şi tehnica a evoluat datorită acestor situaţii,
execuţia aruncărilor la coş trebuind să depăşească posibilităţile de
acţionare ale apărătorilor.
Aruncările la coş de pe loc rămân totuşi, procedee tehnice de
bază pentru formarea mecanismului şi a stereotipiei mişcării de
aruncare la coş în etapa de iniţiere. Ele rămân de bază şi pentru faptul
că aruncările libere, la orice nivel de pregătire, sunt executate tot de
pe loc, că în jocul juniorilor şi senioarelor deţin totuşi o pondere mare
în finalizările executate de la distanţă.

Aruncarea la coș cu două mâini de la piept

Aruncarea la cos de pe loc Jucătorul, orientat cu faţa pe direcţia aruncării, aflat în poziţie fundamentală medie, cu mingea ţinută în priză simetrică în dreptul pieptului, privirea trecând pe deasupra mingii, fixează coşul. Picioarele, cu tălpile paralele şi eventual una puţin înaintea celeilalte, sunt depărtate normal, cu genunchii şi gleznele semiflexate. Trunchiul puţin aplecat spre înainte, cu braţele îndoite şi coatele apropiate de corp, cu articulaţiile pumnilor în flexie dorsală pentru a da o priză activă în ţinerea mingii.

Execuţia începe printr-un impuls al picioarelor însoţit de ridicarea corpului şi ducerea mingii, prin dreptul feţei, în sus şi spre înainte. Braţele se întind din coate şi mingea părăseşte mâinile cât mai sus posibil şi, datorită mişcării „de biciuire” executată din articulaţiile pumnilor, i se imprimă acesteia un ultim impuls şi o ratare în timpul traiectoriei.
În finalul aruncării, corpul jucătorului este întins, cu braţele orientate oblic în sus, cu palmele în jos şi puţin în afară, degetele întinse şi răsfirate. În tot timpul aruncării, privirea nu trebuie să părăsească ţinta spre care a fost aruncată mingea (inel sau panou).

Aruncarea la coș cu o mână din față.

aruncarea la cos Aruncarea la coş cu o mână a devenit un element fundamental de finalizare în jocul modern. Biomecanica de execuţie a părţii finale a aruncării este asemănătoare pentru toate procedeele şi condiţiile de execuţie a aruncărilor la coş. În raport de particularităţile şi calităţile motrice ale fiecărui jucător, execuţia aruncării la coş cu o mână de pe loc a căpătat unele variante prin care doar poziţia iniţială de ţinere a mingii este modificată. Astfel vom întâlni:

aruncarea la coş din ţinerea mingii în dreptul umărului în care mingea este plasată lateral, în dreptul umărului şi în momentul execuţiei prezintă un moment în care aceasta rămâne în echilibru pe palma braţului de aruncare;
aruncarea la coş din ţinerea mingii deasupra capului în care mingea este dusă în timpul elanului” pentru aruncare deasupra capului, execuţia solicitând mai multă forţă în braţul de aruncare.

Aruncarea la coș din ținerea mingii deasupra capului

Jucătorul – în poziţie fundamentală medie este orientat către coş, cu trunchiul puţin aplecat înainte, cu tălpile paralele şi depărtate aproximativ la lăţimea umerilor. Piciorul de partea braţului de aruncare este cu o jumătate de talpă înaintea celuilalt. Greutatea corpului este egal repartizată pe ambele picioare, pe întreaga suprafaţă a tălpilor.
Mingea este ţinută în priză asimetrică cu două mâini. Palma mâinii care execută aruncarea se află înapoi şi puţin sub minge, cu degetele răsfirate şi cu cotul orientat către direcţia coşului şi la nivelul umărului; cealaltă mână sprijină mingea din lateral.
Execuţia aruncării începe printr-o triplă flexie a membrelor inferioare care fac ca centrul de greutate al corpului să coboare puţin; în acest timp, mingea rămâne în dreptul frunţii, braţul formând cu antebraţul un unghi aproape drept.
Din această poziţie intermediară în care mingea continuă să fie ţinută cu două mâini, se execută o triplă extensie, concomitent şi coordonat cu ducerea braţelor în sus. În continuare, mingea este trecută pe palma braţului de aruncare şi părăseşte mâna ca urmare a unei ultime impulsii date printr-o flexie palmară pronunţată din articulaţia pumnului, mişcarea „de biciuire”. Celălalt braţ constituie element de protecţie pe ultima parte a aruncării.
În finalul execuţiei, corpul este extins, uşor pe vârfuri, cu greutatea repartizată în mod egal pe ambele picioare; braţul de aruncare este întins în sus şi înainte, palma cu degetele răsfirate, orientată în jos şi puţin în afară. Degetele index şi mijlociu sunt îndreptate către direcţia aruncării.