Alergarea de viteză presupune parcurgerea distanței, precizate prin probă, într-un timp cât mai scurt. Principalele probe la care sportivii apelează la alergarea de viteză sunt cele pe distanțe scurte:
- 100 m;
- 200 m;
- 400 m.
Indiferent de probă, proba se desfăsoară în succesiune cronologică si tehnică în următoarele faze:
- startul de jos;
- lansarea de la start;
- alergarea pe parcurs;
- sosirea.
Startul
Prin start se înţelege acea poziţie favorabilă de începere a alergării în echilibru stabil cu eficienţă maximă, într-un timp cât mai scurt şi în concordanţă cu prevederile regulamentului.
Principalele caracteristici ale startului de jos sunt:
- sprijin pe patru puncte, care suportă întreaga greutate a corpului,
- C.G.G. se află înaintea membrelor inferioare,
- unghiurile dintre segmente favorizează dezvoltarea unei forţe tangenţiale ridicate chiar de la prima impulsie.
Un start bun este influenţat în mare măsură de modul de aşezare a blocurilor de plecare: unghiurile de înclinare ale feţelor acestora, distanţa dintre ele, distanţa dintre ele şi linia de plecare (Vezi un articol despre cum se așează corect un bloc start – click aici).
În funcţie de comenzile starterului alergătorul efectuează anumite acţiuni şi adoptă anumite poziţii. Comenzile oficiale ale starterului sunt:
- Pe locuri;
- Gata;
- Pocnetul pistolului.
La comanda verbală “Pe locuri” alergătorul trece dincolo de linia de plecare, se ghemuieşte uşor spre înainte şi se sprijină cu mâinile pe pistă. Din această poziţie ghemuit pe vârful labei picioarelor şi sprijinit pe palme, alergătorul efectuează intrarea în blocstart: de regulă, mai întâi piciorul îndemânatic este aşezat în blocul anterior apoi celălalt în blocul posterior cu genunchiul sprijinit pe sol.
Apoi, trecând greutatea pe picioare, braţele se ridică de pe sol şi se reaşează pe sol imediat înapoia liniei de plecare, fără a o atinge, întinse la nivelul articulaţiei cotului şi depărtate puţin mai mult decât lăţimea umerilor. Verticala coborâtă din articulaţia umerilor pe sol trebuie să cadă pe linia de plecare sau puţin înapoia ei.
Palmele sunt aşezate cu degetele mari întinse şi orientate spre interior, iar celelalte degete sunt lipite între ele, orientate spre exterior, paralele cu linia de start şi sprijinite pe ultima falangă. în această poziţie greutatea corpului este sprijinită pe cinci puncte, ceva mai mult pe genunchi şi mâini.
Capul este în continuarea trunchiului cu privirea orientată în jos spre pista de atletism sau spre un punct de pe pistă la circa l-l,5metri.
Comanda starterului “Gata” obligă concurenţii să adopte poziţia corespunzătoare acestei comenzi: genunchiul se desprinde de pe sol, bazinul se ridică puţin deasupra nivelului umerilor (-10-20 cm.), iar trunchiul se deplasează spre înainte astfel încât proiecţia umerilor pe sol să treacă dincolo de lina de plecare (-5-10 cm.), iar gambele ajung aproape paralele între ele.
Braţele rămân întinse, preluând împreună cu piciorul anterior aproapeîntreaga greutatea a corpului. Proiecţia verticală a C.G.G. se află în faţa blocstartului anterior, favorizând dezvoharea unei forţe tangenţiale ridicate, printro dezechilibrare spre înainte a corpului în momentul lansării de la start.
Startenil aşteaptă ca toţi concurenţii să adopte acestă poziţie şi să stea nemişcaţi înainte de a da următoarea comandă. De regulă, alergătorii trebuie să menţină poziţia „gata” timp de 2-4 secunde, în regulament, neexistând o prevedere expresă în ceea ce priveşte durata de menţinere a acestei poziţii.
O plecare rapidă în alergarea de viteză este facilitată de adoptarea următoarelor unghiuri, între segmentele corpului, favorabile lansării de la start:
- unghiul format în articulaţia genunchiului piciorului dinainte, de circa 80 – 100°;
- unghiul format în articulaţia genunchiului piciorului dinapoi, de circa 100 – 140°;
- unghiul format de coapsa piciorului din faţă şi trunchi, de circa 55-70°;
- unghiul format de coapsa piciorului din spate şi trunchi, de circa 90-110°.
În această poziţie, atletul aşteaptă nemişcat cu toracele blocat în inspiraţie “Pocnetul pistolului”.
Lansarea de la start
Atletul va încerca să reacţioneze cât mai rapid la pocnetul pistolului în vedera lansării de la start. Pentru ca o plecare să fie corectă şi startul să nu fie declarat ca fiind “start furat” (“start fals”), conform regulamentului de concurs timpul scurs între pocnetul pistolului şi începerea mişcării (o presiune pe bloc mai mare de 27 kg. pe blocul posterior), numit timp de reacţie nu poate fi mai mic de 100 de miimi de secundă. Se consideră că organismul uman nu poate răspunde la semnale sonore sub această valoare.
Prin acţiunea simultană de desprindere a mâinilor de pe sol şi prin împingerea concomitentă şi energică în ambele blocuri de plecare, alergătorul părăseşte blocurile de plecare şi trece imediat la alergare.
Piciorul din spate, mult flexat din articulaţia genunchiului, părăseşte blocul şi este tras energic spre înainte, prin ducerea rapidă, în sus şi în faţă a coapsei, înainte de a părăsi blocul de plecare, piciorul dinainte este întins complet din articulaţia gleznei şi genunchiului şi formează cu solul un unghi de 40-45°.
Trunchiul se află aproape pe aceeaşi linie dreaptă cu piciorul de impulsie, iar capul este uşor înclinat înainte.
Braţele efectuează o mişcare airiplă şi energică în concordanţă cu mişcarea picioarelor. între antebraţ şi braţ – în plan anterior – se formează un unghi de aproximativ 90°, unghi care în plan posterior creşte uşor.
Trecerea rapidă în alergare este principalul scop urmărit după start astfel că piciorul de pe blocul posterior este rapid aşezat pe sol. Primii 2-3 paşi sunt lipsiţi de faza de amortizare iar abaterile (oscilaţiile) laterale de la axa alergării sunt mai mari diminuându-se pe măsura creşterii vitezei de alergare.
Lansarea de la start pentru alergarea de viteză se face prin intermediul unei alergări accelerate, viteza de deplasare crescând progresiv, concomitent cu ridicarea treptată a trunchiului. Ea este influenţată substanţial de stabilirea unui raport optim între lungimea şi frecvenţa paşilor (număr de paşi în unitate de timp), în concordanţă cu particularităţile şi posibilităţile atletului.
O frecvenţă exagerată a paşilor scurtează lungimea paşilor, deoarece faza de impulsie a pasului nu se termină. în schimb, o abordare a alergării cu o lungime exagerată a paşilor determină o alergare frânată, din cauza contactului prea oblic cu solul.
Atât lungimea cât şi frecvenţa paşilor cresc progresiv. De regulă, primul pas are o lungime de 3,5-4 tălpi, fiind aşezat pe sol înapoia proiecţiei verticale a C.G.G. Al doilea pas creşte la 3,75-4,25 lungimi de talpă, iar în continuare lungimea pasului creşte cu aproximativ 0,5-0,75 lungimi de talpă până la o lungime a pasului de aproximativ opt lungimi de talpă.
Concomitent cu creşterea lungimii paşilor, frecvenţa lor tinde treptat spre 4.5-5 paşi pe secundă.
Măsurătorile efectuate în finalele competiţiilor de anvergură mondială (J.O., C.M.) scot în evidenţă o creştere a mediei lungimii paşilor de la 1,40-1,60 metri pe primii 10 metri ai cursei la 1,80-2,00 metri pe următorii 10 metri, iar apoi la 2,20-2,40 metri pe cea de-a treia secvenţă de 10 metri. în ceea ce priveşte frecvenţa paşilor aceasta creşte pe cele trei secvenţe de câte 10 metri de la 3,8-4 paşi/secundă la 4,4-5 paşi/secundă, menţinându-se apoi până spre sfârşitul distanţei de alergat, când scade uşor, între 4,4 şi 4,8 paşi/secundă.
După parcurgerea a 25-30 m (cca. 13-15 paşi de alergare) când sprinterul atinge aproximativ 90-95% din viteza sa maximă şi trunchiul este aproape vertical se consideră că lansarea de la start s-a terminat şi alergătorul trece lin, imperceptibil cu ochiul liber, la următoarea fază. între lansarea de la start şi alergarea pe parcurs nu există o graniţă strict delimitată.
Alergarea pe parcurs
Alergarea pe parcurs se realizează prin intermediul pasului lansat de viteză şi se caracterizează printr-o relativă stabilitate (la cote înalte) a lungimii şi frecvenţei paşilor (Graficele nr. 2 şi 3). Perioada de sprijin (0,08-0,09 s.) este mai scurtă decât faza de zbor (0,13- 0,14 s.).
Impulsia este faza cea mai importantă în alergare fiind singura fază în care alergătorul poate acţiona prin forţe proprii în vederea creşterii sau menţinerii vitezei de alergare. Ea se termină pe vârful labei piciorului prin extensia puternică a articulaţiilor gleznei şi genunchiului.
În acest timp, coapsa piciorului pendulant se ridică în plan anterior până aproape de orizontală, formând cu gamba un unghi de 90°, iar între coapse un unghi de 100-110°.
După temiinarea impulsiei şi trecerea în perioada de pendulare, piciorul de impulsie trece succesiv prin; faza pasului posterior (gamba se flexează pe coapsă şi este trasă înspre înainte cu călcâiul foarte aproape de şezută), momentul verticalei (unghiul dintre gambă şi coapsă este minim şi este limitat de mobilitatea articulară şi de mărimea maselor musculare care vin în contact, iar cele două coapse sunt paralele) şi faza pasului anterior (proiectarea rapidă înainte şi în sus a coapsei piciorului oscilant, flexat la nivelul articulaţiei genunchiului, după care gamba începe să se extindă de pe coapsă şi să coboare activ pe sol).
Contactul cu solul se reia exclusiv pe pingea şi pe partea externă a labei piciorului într-un punct apropiat de proiecţia verticală a C.G.G., printr-o mişcare de agăţare pentru reducerea efectului de frânare a fazei de amortizare (când coapsa coboară, gamba se întinde înainte, în jos şi înapoi). Traiectoria descendentă a C.G.G. continuă până în momentul verticalei când înălţimea sa este minimă şi când talpa se apropie cu călcâiul foarte mult de pistă fără a o atinge însă. După trecerea prin momentul verticalei urmează o nouă impulsie.
Poziţia tnmchiului este verticală sau uşor înclinată înspre înainte (5-10°) cu capul în prelungirea lui şi privirea orientată spre linia de sosire. Braţele, îndoite din articulaţia cotului, se mişcă energic pe direcţia de alergare cu umerii relaxaţi şi coborâţi. In plan anterior braţele se flexează la nivelul cotului sub un unghi de -90°, iar mâinile semiflexate, se apropie de mijlocul pieptului, fără a depăşi înălţimea umărului. Acest unghi tinde să se deschidă până la -140°, la pendularea în plan posterior când braţele se depărtează puţin spre înafară ajungând cu mâinile la -30 cm. de şold.
Comparativ cu celelalte forme de alergare în care braţele au mai mult un rol de asigurare a echilibrului, în alergarea de viteză braţele pot stimula acţiunea membrelor inferioare.
În alergarea de viteză, pe parcurs în momentul atingerii vitezei maxime (11-12.27 m./s.) între lungimea şi frecvenţa paşilor există un raport optim. Tendinţa actuală, observată la Analiştii ultimelor competiţii mondiale de anvergură (J.O., C.M.), este aceea de a realiza un echilibru la cote înalte între lungimea (valori medii cuprinse între 2,40-2,75 metri) şi frecvenţa paşilor (valori medii de 4,4-5 paşi/secundă). Dat fiind faptul că viteza de deplasare este rezultatul produsului celor doi parametri, orice exagerare voluntară a unuia dintre aceştia duce la alterarea tehnicii de alergare şi implicit la scădcrea vitezei de alergare.
Pe ultimii 20-30 metri în alergarea de viteză se observă totuşi o uşoară creştere a lungimii paşilor concomitent cu o uşoară scădere a frecvenţei lor, fapt cauzat probabil de capacitatea limitată a SNC de a menţine pe o perioadă îndelungată o astfel de frecvenţă, de alternare a excitaţiei cu inhibiţia.
Majoritatea sprinterilor de elită ating viteza maximă în intervalul 50-60 metri. Există şi excepţii când viteza maximă este atinsă puţin mai devreme, mai ales în cazul atletelor, în porţiunea 40-50 metri, sau ceva mai târziu în secvenţa 60-70 metri (Usaine Boit în cursa în care a reuşit corectarea recordului mondial la 9.58s., a atins viteza maximă instantanee de 12,35m./s.=44,46km./h., după 65 de metri).
Sosirea
În proba de 100 metri se observă o scădere a vitezei de deplasare pe ultima parte a alergării astfel că nu putem vorbi de finiş, ci doar de sosire
Tehnica sosirii este determinată de prevederile speciale ale regulamentului de atletism, care precizează că o alergare este terminată atunci când concurentul atinge cu orice parte a trunchiului planul vertical al liniei de sosire (marginea apropiată, linia de sosire nefacând parte din distanţa de alergat). Astfel, linia de sosire se trece cu toată viteza, iar pe ultimul pas alergătorul execută o aplecare a trunchiului cu pieptul înainte odată cu ducerea braţelor înspre înapoi. Avându-se în vedere că, de multe ori, ordinea de sosire este departajată de sutimi de secundă, o sosire corect executată poate aduce un loc mai bun în clasamentul probei.
Accesorii de antrenament dedicate atletismului – Clck aici.
